"Ochi albastri, parul negru"
Marguerite Duras
In cartea asta nu se intampla nimic. Sau poate se intampla lucururi mai frumoase decat in alte carti, in care naratiunea e dispersata pe mai multe planuri. In cartea asta nu afli nume de personaje, locuri precise, timpul exact, caracterizari de personaje, nici macar sumare. Un el si o ea se intalnesc intr-o cafenea, amandoi indragostiti prin nu-se-stie care circumstante, de un barbat cu parul negru si ochii albastri. Cartea debuteaza cu scena de pe holul unui hotel in care insul cu ochii albastri si parul negru o striga pe ea, cu un apelativ oriental. El vede scena, si ramane profund marcat de ochii acelui individ.
In continuare el si ea (cei 2 din cafenea) merg intr-o camera cu lumina galbuie, ca pe o scena uitata, la teatru, unde actorii au uitat ca sunt actori, ca publicul a plecat, si ei isi joaca la nesfarsit rolurile. Care roluri? Rolurile unor straini pusi sa convietuiasca acolo, unde nu stii niciodata cat timp trece, ce anotimp este si cat timp a mai ramas. [Mi-a placut cum este realizata mixtura dintre epic si teatru.] Nu stii daca ei se cunosc, daca se iubesc, daca sunt straini sau poate acolo au fost dintodeauna. Nu stii nimic, nici ei nu stiu, ei decat repeta acelasi act la nesfarsit, fara sa evolueze, fara sa se schimbe, fara emotii, poate fara sentimente. Cartea e ilimitata, nu are final, si dupa modul in care naratiunea debuteaza, nici un inceput precis nu are. Dupa ce intorci ultima fila a cartii, ai impresia ca s-a incheiat doar un capitol, ca mai dai o foaie si ai sa ii intalnesti iar pe ei doi, in camera de langa malul marii, in lumina palida, galbuie, venita de la lustra din centrul tavanului, inveliti in cearsafurile albe, ea cu matasea neagra pe fata, si el intors cu spatele, gandindu-se;... pe fundal zbatandu-se a moarte valurile...
Pana la urma, o carte se simte. Iar Ochi albastri, parul negru e o carte care se simte monstruos, El si Ea sunt perechea originara bantuita de nelinisti moderne, sunt androginul scindat pentru totdeauna… cel de-al treilea El e liantul intre cei doi.Este genul acela de carte pe care o traiesti pana la ultimul cuvant… Se prea poate ca limbajul sa fie putin pretentios, dar asta nu diminueaza din farmecul propriu al romanului. Cartea nu este deloc voluminoasa, ea insumand cca 100 de paginute, insa daca te pierzi printre randuri risti sa te reintorci cateva pagini in urma pentru a fi sigur ca ai inteles intru-totul sensul dialogurilor.
Personajele lui Marguerite Duras sunt in acelasi timp abstracte, comune si banale. In cartea asta, asa cum am zis mai sus, nu foloseste nici un nume propriu, cei despre care scrie sunt “femeia” si “barbatul”, sunt “ea” si “el”. Isi abstractizeaza atat de mult personajele incat fiecare propozitie noua, fiecare dialog initiat, fiecare descriere reprezinta o provocare pentru cititor/spectator. O provocare la gandire, la interpretare, la completare, ceva de genul fill in the blanks.
***
"Ea poate sa-l priveasca indelung, nopti intregi. El isi da seama ca ochii ii sunt deschisi. Ii zambeste ca si cum ar fi, intr-un fel, demascat, vinovat, mereu cerandu-si scuze pt ca traieste, pt ca trebuie s-o faca."
"-Nu te cunosc.Nimeni nu te poate cunoaste, nu se poate pune in locul tau, tu nu ai un loc, nu stii unde sa iti gasesti un loc. De aceea te iubesc, si de aceea esti pierdut."
"Ea plange departe de el, de barbatul prezent, de existenta lui, si dincolo de orice poveste, plange povestea care nu s-a petrecut."
"Ea spune ca sunt niste personaje tinute impreuna intr-o carte, si ca o data cu sfarsitul cartii vor fi lasati sa se piarda in multumea orasului.O noua despartire"
"-Ai facut totul ca sa mori.
Se uita la el si spune:
-Nu puteam altfel. Am venit chiar la tine ca sa mor si mai mult"
"Barbatul acela spune ca ceea ce te face sa simti placere e o minte geniala, ca, fara ea, trupul nu stie"
