Moon (2009)

Intr-un viitor in care resursele planetei sunt din ce in ce mai rare si insuficiente pentru a mentine lifestyle-ul puzderiei umane, corporatiile reusesc sa alimenteze cererea de energie prin adevarate uzine create pe suprafata lunii.

Un singur angajat, trimis acolo cu contract de 3 ani, isi omoara timpul creand machete, dormind, purtand discutii aprinse cu robotelul GERTY iar in timpul liber si-l petrece avand grija de masinarii, sau chiar operandu-le.

Singuratatea este cuvantul de ordine, iar linistea apasatoare este dominanta in spatiul selenar. Dorinta de contact si de a-si vedea familia il macina incet incet pe Sam Bell care desi sufera, incearca sa isi faca treaba cu stoicism si numara zilele pana la incheierea contractului.

Totul decurge intr-o atmosfera incarcata de o monotonie dureroasa, apasatoare, pana intr-o zi cand intr-o camera a bazei sale lunare, in ciuda faptulu ca stia fiecare furtun, surub si milimetru de acolo, gaseste ceva neasteptat. Se gaseste pe el.

"Moon" este creat in stilul lui "2001: A Space Odyssey", "Blade Runner", "The Island" sau "Alien" si desi este un science fiction clasic, este si un memorabil one man show.

District 9 (2009)

Conceptul asta de mixtura dintre oameni si extraterestrii il gasesti si in "Species" si in "Alien 3". (recunosc, nu-s nici pe departe cel mai inspirate exemple dar altele nu-mi trec prin cap acum) . Am vazut chiar si un anime cam pe aceeasi tema:"Saikano". Si sunt o gramada de alte filme pe tema alien vs human. Cred ca ce face ca "District 9" sa iasa asa putin din tipare e fix ce m-a enervat pe mine la inceput, anume prezentarea povestii sub forma de documentar. (ori pe mine m-a iritat mixtura asta dintre documentar si sci-fi). Nu am zis ca "District 9" e copiat dupa ceva, ci ca ideea nu e revelatoare cum ma asteptam eu. Asa-i cand ai asteptari mari d`ampixu` si te lasi influentat de entuziasmul altora. Te dezumfli ca un balon. De asta poate era mai bine sa il vad pese 2-3 ani cand mai trecea manifestul asta frenetic pro "District 9".

Ce mi s-a parut ceva mai inedit in ideea fimului e analogia dintre extraterestri si minoritati, trimitere catre perioada Apartheid-ului. Insa a avut grija Hollywood-ul sa ne intoxice in atatea filme cu rasism, discriminare, rautatea nejustificata a oamenilor, incat orice nou film pe tema asta s-ar putea sa ne cada cam greu la stomac. Adica, ganditi-va la film. Oamenii aia, in prostia si rautatea lor, se intampla sa fie doar interesati de cum sa faca sa se foloseasca de armele extraterestrilor si "to beat`em down". Intr-adevar, de ce cucubau s-ar mai fi sinchisit macar sa incerce sa-i inteleaga si sa-i integreze in societate, cand sunt atat de preocupati sa fie rai si necrutatori? mean, mean human beings. :faf:

Ce m-a mai suparat e ca naratiunea nu e atat de coeziva pe cat mi-as fi dorit. Povestea sare de de la o scena la alta fara sa explice, fara sa stabileasca scopul actiunii, lasandu-ti gustul ala ciudat ca ai pierdut esentialul.
Finalul cica ar fi deschis lasand loc unei continuari, mie nu mi-a lasat deloc impresia asta.

Cat despre regie, nu sunt nici pe departe avizata in domeniu, asa ca mari argumente tehnice nu stiu sa spun, dar chiar si asa am putut observa cu usurinta cum camera tremura de parca era tinuta in varful degetelor de un cameraman suferind de parkinson. (sa am pardon de exprimarea plastica). A fost suportabil la inceput cand se voia a fi un documentar, dar dupa aia a devenit obositor.

The King and the Clown (2005)

Trebuie sa recunosc ca desi la inceput am avut indoieli, industria cinematografica asiatica a reusit sa ma cucereasca. Reticenta mea initiala consta in faptul ca asiaticii in general au un sistem de valori putin diferit fata de al nostru si un umor parca regional, dar cateodata acest lucru este exact motivul pentru care ai alege sa vezi un film asiatic. Dand peste "The King and The Clown" si simtind o pofta launtrica de kung fu am zis ca nu ar strica sa il vad, mai ales ca nota de pe iMDB deseori imi starneste curiozitati.
In "The King and The Clown" (Wang-ui namja) este prezentata la inceput o adunatura destul de pestrita de street perfomers din Koreea secolului XVI, care isi castigau existenta facand tot felul de spectacole, acrobatii, teatru de comedie si alte exhibitii specifice meleagurilor. Pe parcurs ne dam seama ca desi simpatic in sine, si plin de oameni binevoitori si joviali grupul isi complementeaza venitul si prin mici gainarii si prin prostitutie. Inca de la inceput se remarca doua personaje pitoresti, Jangsaeng si travestitul Gonggil. Intre ei este legata o puternica camaraderie, care il face pe Jangsaeng, satul de marsaviile comise, sa isi ia prietenul si sa plece in lumea larga in cautarea unei noi trupe. Cei doi au o idee noua, pe cat de revolutionara pe atat de periculoasa. Ei se apuca sa joace teatru satiric pe seama regelui aflat atunci in functie, inspiratia lor avandu-si originile in barfele care circulau in acea vreme mai rapid decat un gras la bufetul suedez. Dupa o vreme in care treburile incepusera sa mearga bine si banii sa curga garla, ajunsi si foarte high profile, celor doi li se aranjeaza sa isi joace faimoasele roluri chiar in fata regelui care era, cum am mentionat anterior, insusi subiectul lor de batjocura. Aceasta reprezentatie a starnit multa verva in randul audientei, lumea ajungand sa aibe convinegerea ca acela va fi ultimul lor act. Desi se asteptau ca scafarliile lor sa fie noi ornamente pentru portile cetatii, ei, cu un avant revolutionar, duc la bun sfarsit spectacolul, iar cliseisticul rege excentric si plictisit se arata extrem de amuzat si intrigat de curajul lor nebunesc, ajungand pana la a-i numi clovnii sai personali, si aranjeaza ca ei sa primeasca cazare la palat si sa isi etaleze abilitatile ori de cate ori este necesar. Acest salt pe scara sociala si faptul ca regele se indragosteste de Gonggil le va aduce in schimb doar neplaceri, invidii, comploturi si tentative de asasinat. Intr-un sfarsit Jangsaeng ajunge in temnita, cu ochii scosi iar Gonggil, lipsit de prietenul sau si de orice libertate incearca sa se sinucida. Finalul este extraordinar de incarcat emotional si desi filmul este unul cu un buget destul de limitat si cu o oaresce tenta gay,(mentionez ca sunt pe alocuri homofob) nu pot sa nu il recomand.

The Brothers Bloom (2009)

Povestea filmului se desfasoara in jurul fratilor Bloom, niste escroci "de meserie", foarte simpatici si minutiosi decupati parca din romanele lui Mark Twain. Impreuna cu sidekick-ul lor taciturn Bang Bang vor sa dea lovitura cea mare inainte de a se retrage pentru totdeauna din activitatea lor, care de-a lungul vremii i-a pus in incurcaturi nu tocmai placute. De data asta tinta lor este o femeie excentrica, mostenitoarea unei vaste averi, dar singuratica, izolata in conacul sau, si usor antisociala, chestie total atipica, as spune eu. Care alta femeie plina de bani fiind, n-ar avea in proximitate o haita de "prietene", amantul supradimensionat, rutina de shopping la Milano sau aparitiile in Cosmo? Dar deh, poate este doar misoginismul din mine care tresare la astfel de constructii neverosimile ale personajelor. In schimb ea este un personaj neindemanatic care colectioneaza hobby-uri si citeste foarte mult, dobandind astfel abilitati aleatorii care acopera cu dibacie gaurile din complot.

Adrien Brody este ales excelent pentru rolul lui Bloom, fratele mai mic. Personaj nevrozat, lipsit de initiativa si de curaj, romantic si melancoli, el nu se potriveste in peisajul ilicit, dar este tarat aici de catre fratele sau mai mare, Stephen (Mark Ruffalo) un personaj construit abil ca fiind unul coleric, puternic si extrem de inteligent, insa total lipsit de compasiune.

"The brothers Bloom" este o aventura europeana si totodata o poveste atemporala. Stilul este o imbinare destul de reusita, dar din pacate personajele antagonice si fara credibilitate ofera o nota de cliseism deranjant. Imagistica este superba in ciuda faptului ca este filmat si in Romania. Aici se poate observa cu adevarat maiestria CGI a celor de la Hollywood. Explozia castelului Peles ofera intr-adevar un plus de surpriza si amuzament, dar probabil cu precadere romanilor.

Povestea insa reuseste prin natura sa sa te faca sa te intrebi daca ceea ce se intampla este real, sau doar un teatru pus la cale de catre Stephen. Acesta lucreaza din culise pentru a pacali pe toata lumea, inclusiv pe fratele lui. Spectatorul privind povestea prin ochii lui Bloom este de asemenea derutat, facandu-se astfel loc pentru finalul neasteptat, dar puternic, imbibat cu o nota dramatica incarcata de patetism.

Inglorious Basterds (2009)

Daca ma apuc eu sa -i fac o semi-recenzie filmului, cu siguranta voi strica placerea multora in a-l viziona.

Insa, mentionez ca am asa o slabiciune pentru filmele lui Tarantino, dar ca - dupa spusele unora - filmul cu pricina se presupunea a nu fi conceput dupa trademarkurile individului - unii spuneau ceva de ironie, altii se eschivau - am decis sa ma edific.

Ce mai pot spune e ca - oricat mi-ar place mie Tarantino - fura meserie cum se fura curent, adica ce-i fain e ca fura de la cei mai buni(regizori) si face treaba buna.
A lipsit scena cu femeia gravida atacata de oameni cu pusti(scena obsesiva in filmele lui), dar avem aceleasi reactii care ne plac si evident gloante si sange intr-un ritm demential - o declaratie de dragoste si poc...o mangaiere pe picior si ...evident - poc!
Pus ca femeile fac mai bine un razboi decat barbatii in filmul asta.

Sfatul meu, daca va place Tarantino, daca ati baut vreo trei sticle de pinot noir si merlot - demisec si aveti chef de ceva interesant, dar nu excesiv de solicitant psihologic - uitati-va la filmul asta, o sa va lase cu zambetul pe buze la multe faze, si chiar si la sfarsit.

Trailer!

Cateva replici pe care le-am gustat la maxim:
Lt. Aldo Raine:
"You probably heard we ain't in the prisoner-takin' business; we in the killin' Nazi business. And cousin, Business is a-boomin'. "
"Nah, I don't think so. More like chewed out. I've been chewed out before."
"Well, you don't got to be Stonewall Jackson to know you don't want to fight in a basement."
"You know somethin', Utivich? I think this might just be my masterpiece."

Adolf Hitler:
"Nein, nein, nein, nein, nein, nein! How much more of these Jew swine must I endure? They butcher my men like they were fish bait! I have heard the rumors myself! Soldiers of the Third Reich, who have brought the world to its knees, now pecking and clucking like chickens. Do you know the latest rumor they've conjured up in their fear-induced delirium? The one that beats my boys with a bat. The one they call "the Bear Jew" is a golem!"

Col.Hans Landa:
"I love rumors! Facts can be so misleading, where rumors, true or false, are often revealing."

Twilight (2008)

Cati prieteni aveti care nu s-au uitat la film? Cati dintre ei nu v-au batut la cap sa-l vizionati ca e super mega beton? Sau cate persoane "hatere" ale filmului nu ati cunoscut? Ei bine, da. "Twilight" e intr-adevar un film controversat. Voi de care parte a baricadei va aflati?

De fiecare data cand ma sparg si nu vagabondez prin oras, imi pun Twilight.
Merge uns cand ti se pare ca realitatea nu e realitate, si ca auzi/vezi tot felul de chestii. La un moment dat incepe sa ti se para ca actorii joaca un scenariu nescris care se afla in mintea ta, ca si cand mintea ta le spune replica si ei o repeta constiincios, si te gandesti "ia te uita, astia fac si spun tot ce gandesc eu sa faca si sa spuna, nu cumva sunt Dumnezeu?"
Prima data am avut nenorocul sa il vad cand eram treaza si m-a cam dezgustat, fiind prea dulceag pentru gusturile mele...probabil daca as fi avut iar 13 ani si as fi din nou plodul goth/doom cu inclinatii sadice - mi-ar fi placut mai mult, acum insa nu prea au fost sanse. Asa ca am decis sa scap de senzatia neplacuta incercand o alta strategie de abordare, si sa il vad intr-o stare in care toate lucrurile si toti oamenii mi se par ok oricum.
Ma supara in continuare faptul ca o cara in spate, mi se par extrem de amuzante unele faze, cam simplu plotul, si cand nu mai este ce sa se intample apar si vampirii cei "rai", dar deh, asta e vina cartii.
Problema e ca la inceput se epuizeaza intr-atat subiectul asta cu indragostirea/atractia personajelor, incat dupa 2 treimi din film, acesta ramane fara material, si trebuie sa bage si ceva pericole ca sa mai salveze treaba.

Acum legat de controversa de mai sus, mie nu mi se pare trasa de par faza cu povestea de dragoste dintre vampir si muritoare, cine s-a interesat de subiectul asta stie ca majoritatea intrigilor din povestile cu vampiri(si ma refer la carti, filme, desene animate, anime, ce mai vreti voi) implica la un moment dat si acea idila interzisa de natura, soarta, societate, asadar bravo ei ca a gasit macar treaba catchy din povestile cu vampiri ca sa nu se plictiseasca lumea din start.
In al doilea rand vampirii sunt portretizati mereu cu capacitati de genul mindreading/mindcontroling - sau mai concret au puterea de a manipula mental(telepatic) victima, nici aici nu mi se pare ca greseste autoarea cu ceva, ba as putea spune ca pana acum deja s-a integrat intr-o rutina a povestilor de genul asta cu toate canoanele pe care le-a utilizat.
Soundtrack-ul a fost primul factor care m-a facut sa fiu curioasa in legatura cu filmul si sa il vad(ascultasem soundtrackul inainte si de a vedea filmul), alaturi de marturia unei persoane care mi-a promis ca vomit daca vad filmul.

Reconstituirea (1969)

 

"Reconstituirea"

 in regia lui Lucian Pintilie, dupa povestirea cu acelasi nume de Horia Patrascu.


Firul narativ este simplu. doi tineri (interpretati de vladimir gaitan si george mihaita) care s-au imbatat si s-au luat la bataie intr-un local, unul dintre ei spargand capul ospatarului care incercase sa-i desparta, sunt adusi de catre un procuror (george constantin) la locul faptei pentru a filma reconstituirea evenimentului, in ideea de a face un film educativ pentru tineret. obsesia procurorului in ce priveste reconstituirea cat mai exacta a faptelor duce pana la urma la consecinte tragice... dincolo de absurdul ei ca atare, povestea reprezinta o metafora pentru imposibilitatea oamenilor de a-si controla destinele sub un regim totalitar.

povestea este inspirata de o intamplare reala, dupa cum explica horia patrascu, petrecuta in orasul sau natal. doi tineri fara antecedente penale au fost acuzati de militie de betie si tulburarea linistii publice. sub pretextul de a educa tinerii in privinta pericolului reprezentat de alcool, cei doi au fost pusi sa joace reconstituirea scenei. tinerii au fost siliti sa filmeze scena in mod repetat si au fost supusi la umilinta publica. horia patrascu isi aminteste: "la reconstituirea adevarata, filmata, am trecut printr-un soc teribil. erau copii, nimic altceva decat niste copii. politia i-a silit sa faca ceea ce facusera inainte. dar acolo se afla o plaja, un bazin, fete in costume de baie, pe unele ei le cunosteau, si militienii ii sileau sa faca ceea ce facusera cand fusesera beti, ceea ce era absurd si mi-a dat fiori."

Confessions of a Shopaholic (2009)

Confessions of a Shopaholic (2009)

regia: P.J Hogan

Rebecca Bloomwood~Isla Fisher

Luke Brandon~Hugh Dancy

Da. O sa scriu si despre filme mai putin deep. N-a zis nimeni ca va fi un blog despre filmele cele mai nambar uan. Si am promis cuiva ca voi scrie despre el. Mare lucru nu-i de scenariu. Un story foooarte usor de digerat. Rebecca Bloomwood e o juranlista dependenta de cumparaturi, extrem de clumsy in cautarea unui job la o super revista de moda. Bineinteles ca prin-nustu-ce index al providentei ajunge la un alt interviu unde seful/intervievantul este chiar nenea in fata caruia s-a pus la coada de la hot-dog pt a face rost de maruntis sa cumpere o esarfa verde "pentru matusa care e pe moarte in spital". Desigur interviul merge prost, tipa se da de gol cu esarfa verde la gat, insa ca prin minune Luke Brandon o angajeaza. Aceasta scrie un articol avand ca pseudonim "fata cu esarfa verde" care o propulseaza pe culmile succesului. Numa` bine ca datoriile facute pentru a-si achizitiona haine se aduna si se tooot aduna, si Rebecca e urmarita de Derek Smeath "the debt collector". Bineinteles ca situatia se complicaceste cand Rebecca il minte pe Luke cum ca Derek ar fi ar fi fostul prieten care o stalkuieste. Filmul e foarte light, usor de urmarit, e bun pentru relaxare. Mie una mi-au palcut combinatiile de haine pe care Rebecca le poarta, si mi-a facut o pofta teribila de shopping. Deci, fetelor, daca vreti sa va pastrati economiile, nu il vizionati. Eu deja ma gandesc ce mai urmeaza sa-mi cumpar pt garderoba de vara. Si fix, uitandu-ma la film mi-au venit ceva idei. yay!

"wooow, do you speak Prada?" : )

All the days before tomorrow (2007)

All the days before tomorrow (2007)

Primul film regizat de François Dompierre.

Allison~Alexandra Holden

Wes~Joey Kern

 

Un film cu o imagistica extraordinara si o coloana sonora variata (de la muzica electronica, la country). Filmul prezinta povestea de prietenie a doi tineri (Allison si Wes). O prietenie care te astepti sa evolueze in ceva mai mult, poate o poveste de dragoste. Mie filmul mi-a lasat impresia unui timp infinit. Allison e foarte reala, are un comportament ordinar, sarcastica, amuzanta, nimic neobisnuit, tipul asta de caracter se intalneste in aproape toate filmele. Wes e tacut, e plastic asa, introvertit si cu un umor ciudat. Imaginile din film sunt incredibile.
Filmul debuteaza cu intoarcerea lui Allison in LA pentru 2 zile. In noaptea de dinaintea plecarii ei il suna pe Wes sa ramana la el. Ceea ce mi s-a parut oarecum bizar e ca, desi acesta din urma n-o mai vazuse de un an, nu afiseaza niciun fel de entuziasm. Imi place ca nu avem de-a face cu o sumedenie de personaje banale si plicticoase. Parca Allison si Wes traiesc un timp infinit. Nu aflam pe parcursul filmului mare lucru despre cu ce se ocupa fiecare in viata de zi cu zi, si nici amanunte personale, ceea ce faciliteaza si mai mult transpunerea privitorului in pielea personajelor.
Intr-una din scene, Wes o intreaba pe Allison cum e viata in Tokyo. Dupa care scena se taie si urmeaza o alta in care Allison ee in bucatarie, taiand ceva  legume, si apoi iar scena cu cei doi in care ea raspunde ca se simte singura. E  uimitor cum o scena atat de simpla te face sa patrunzi  atat de  usor in mintea personajului. E genul de film pe care trebuie sa il vezi de cateva ori sa il intelegi cum trebuie. La o prima vizionare tot astepti sa se intample ceva, iar la finalul filmului iti dai seama ca nu e un film in care povestea e marcata de un X eveniment care zdruncina destine. E un film despre doi oameni banali. Iar banalitatea asta combinata cu fluiditatea si simplitatea replicilor confera filmului un realism foarte placut.  Timpul in care se petrece totusi actiunea pare un ireal prezent continuu, un timp perfect fluid intr-o realitate fantastica.