Diana, omul predestinat esecului ideal.

Mda, dupa o sarada destul de ieftina ce dureaza de vreo cateva luni, recunosc: in sfarsit pot vorbi (si povesti) despre Diana, un om mic... un om marunt, un om invins, un om predestinat esecului ideal, un vesnic nemultumit care n-o sa-si gaseasca liniste sau fericire nicaieri si in nici un mod.
Degeaba incearca sa isi umple taieturile care lasa sa se scurga din el paianjenii aia care umplusera candva apa vie, sa isi gaseasac refugiul in tot felul de placeri trecatoare al caror efect il lasa intr-o si mai mare saracie atunci cand trece, degeaba se amageste ca pe o marioneta, o carcasa prin care bate vantul, nu (mai) are nimic (nu ca ar fi avut vreodata).
Nu detine nici macar mostenirea sa genetica, i-a fost data; informatiile la fel - le sintetizeaza, le prelucreaza, nu sunt ale lui, le primesteasca¦gandurile sunt si alea niste reflexii inconstiente a tiparelor dupa care i-a intrat in reflex sa gandeasca, lucrurile nu sunt nici ele ale sale, le achizitioneaza sau le primestete uite asa: nu are nimic. Senzatiile nu-s ale lui, le obtine, sentimentele nu le gestioneaza, nici sa fi le avut, nici sa le fi primit¦traieste intr-o lume a constructelor axiologice in care este doar un om foarte, foarte sarac, un om ce reuseste sa se pacaleasca singur ca are atunci cand se sacrifica unor vicii pe care le cauta si le exploreaza in speranta ca va simti ceva intr-un tarziu.

Dar e ca la circ, dupa ce luminile se sting si scena ramane goala omul care nu detine nimic e constient de asta, sta sub un reflector, se gandeste la moarte, recunoaste ca e pustiu, asa e el, pentru el e prea tarziu sa incerce sa aiba ceva, desi o sa mimeze in continoare ca are, o sa zambeasca fortat cand cineva ii deschide usa la intoarcerea acasa(desi si-ar fi dorit sa ajunga intr-o casa goala ca sa fie mai usor...cand casa e goala nu gasesti pe nimeni care, spre deosebire de omul care nu detine nimic, sa posede totusi ceva). Omul asta o sa evite sa foloseasca verbul "a avea" de azi inainte. El citeste pasaje din “Lupul de stepa" cand s-ar considera cat de cat bucuros doar ca sa-si aduca aminte ca tot ce traieste e o iluzie, ca dincolo de masca protectoare a cinicului convins se ascunde un suflet schilod care ocazional se mai si uraste pentru ca nu detine absolut nimic.

Diana, zilele tale sunt numarate.

Noiembrie de catifea.

Citesc un entry din blogul unuia, nu dau nume (ptiu, bata-ta sa te bata de pui mic si impersonator de mare viteaz, ca-mi sunt simpatici astia newbies la capitolul carcoteli si cu nume de rocari yuppies inraiti la 19 ani), si-l inchid.
Bag de seama ca avem doua tipuri de reactii extreme majore in viata: cei care is impotriva chestiilor apreciate de multi(fie din reflex contrist, fie de amorul artei si al datului in stamba, sau pentru ca e pur si simplu cool sa te uiti la un film doar ca sa il poti critica dupa aia si sa strici cheful tuturor - mai fac din astea uneori), si cei ce se vor mama ranitilor si, pentru ca au suferit in copilarie de variate complexe, incep a lua apararea celor criticati si aratati cu degetul. Ai fost gras cand erai mic, pai bine-bine, acum cand un amic de-al tau o sa faca o gluma cu grasi o sa ii dai peste bot zicand: "Nu fi rau, si eu cand eram copil sufeream din cauza kilogramelor in plus!", treaca-mearga, doar nu s-a dus la persoana vizata sa ii zica in fata: "Ba, esti un gras!" ci doar a facut o remarca...in fine, nici nu stiu cu ce m-am luat de spun chestiile astea...
Probabil ma gandesc ca mai dau dovada de ambele atitudini cateodata si ca sufar de borderline. Nu asta e problema, problema e mersul in parc.
Ma trantesc pe o banca. Am o stare narcotica, nu simt nimic, vad lucruri, ma ia cu senzatia de vertij...calc pe nori din vata de zahar...ah,stai.. tocmai ce ma trantisem pe o banca.
Pun pariu ca daca as vrea sa vorbesc nu as putea lega doua vorbe.
La dracu, oameni isi fac poze in jur si vorbesc despre mancare. Ma trec transpiratii reci, e cert, stau aici pana imi revin...nici nu-mi pot aprinde o tigara.
Un ciudat se posteaza langa mine...Uau - a plecat, ce fericire, asa amortita cum sunt nici o injuratura sanatoasa nu i-as putea formula.
Multumesc!...Multumesc! - pentru sprijin.
Nu stiu cum pare din exterior, din interior se vede foarte indiferent.
Bai, lumea vorbeste mult in jur, eu nu pot vorbi deloc. Daca stai calm si taci intr-un trip continuu e clar, totul merge struna. Ptiu, da ce bine aud tot ce se petrece in jur, stanga, dreapta.
Vine un nene si ma intreaba cum poate ajunge pe Cameliei.
Ahahahahahahaaaa - Eu raspund cu singura voce cu care presupun ca mai functionez - foarte politicoasa - rasu' e doar in sinea mea.
I-am zis aberatii pe care cu greu mi le pot aminti dupa 2 secunde. Aveam bizarul sentiment ca si mosul era in aceeasi stare de debusolare, toti mi se pareau la fel de debusolati, babele cu nepoti in carucior, fetiscanele pe role, pedofilii din tufis - toti! Ha-ha!
Ma uit la scrumiera portabila si imi vine s-o fumez, daca o tigara nu pot.
Imi fac un calcul in minte. Revin, vad doi oameni cu un carucior, parca ar fi doi pancari sparti.
Nu scot nici un sunet, scot Corby-ul meu din buzunar si dau s-o sun pe Diana. Nu raspunde. Probabil e la cursuri. Ii dau un mesaj si-i spun ca mi-e dor de ea. Astept cateva minute dar tot nu-mi raspunde. Chiar mi-e dor de ea. M-a sunat la o ora dar nu i-am mai raspuns. E mai bine sa nu mai vorbim acum. E mult mai bine. Planul meu e pus la punct, pana la cel mai mic amanunt si nu as vrea sa ma dau de gol in vreun  fel. Ii cumparasem Dianei de la magazin un fes din ala fistichiu de se poarta anu` asta, d-ala Smurf style, de piticot asa. I-ar fi stat bine cu el. Dar o sa-l pastrez eu. N-am sa-l port dar am sa mi-o imaginez pe ea purtandu-l.
Ma opresc aici, n-as vrea sa va mai plictisesc cu aberatiile  mele.
Seara buna, oameni buni.

Prima intalnire cu Diana

Initial nu voiam sa continui sa va povestesc cum s-a intamplat cu Diana, insa am cedat curizitatii voastre din postul precedent. Si acum nu mai conteaza oricum. Am pus la punct si ultimele detalii despre ce am de gand sa fac. Pana acum totul decurge conform planului si asta ma satisface pe deplin. E ciudat, dar in ultimul timp ideea ca eu voi fi cea care va pune capat unei vieti nefolositoare si insignifiante, m-a facut sa ma simt mai vie ca un copil primindu-si jucaria preferata.
Diana locuieste singura. Pe tatal ei nu l-a cunoscut niciodata iar maica-sa e tarfa in Spania.
Locuieste intr-o garsoniera mizerabila. La fel de mizerabila ca si gandirea ei.
Prima data cand m-am hotarat sa merg la ea la usa era o seara livida de august. Am batut la usa si i-am spus ca stau in apropiere si ca as avea nevoie de un incarcator Nokia. Stupid, stiu, dar la momentul ala  nu m-am gandit la ceva mai veridic. M-a poftit in mica ei garsoniera plina de igrasie si intunecoasa. Totusi mirosea frumos..a lumanari parfumate si tamaie. Eu nu suport mirosul de tamaie, dar in combinatie cu mirosul parfumului ei si al lumanarilor facea ca in camera sa persiste o mireasma amarui intepatoare suportabila. Imi placea. De cum am intrat acolo m-am simtit linistita. Ma simteam bine in preajma ei, atmosfera imi parea familiara si asta ma binedispunea. Mi-a oferit incarcatorul de Nokia, mi-am pus telefonul la incarcat. M-am straduit sa nu se vada ca de fapt bateria era incarcata full. Avea o biblioteca mica plina de carti. Pe pat era deschisa una din cartile de la Jurnalu National. Adam si Eva. O citisem si eu in urma cu cativa ani. Am intrebat-o daca ii place. Mi-a raspuns sec ca i se pare stupida si nerealista. M-am enervat si nu am putut sa ma ascund. Nu puteam intra in polemici cu ea, nu-mi permiteam sa rup legatura inainte sa inceapa. M-am ridicat de pe fotoliu si am spus ca trebuie sa plec. Mi-am luat telefonul si m-am indreptat spre usa. A venit dupa mine si m-a prins de mana. Mi-a spus sa-i dau numarul de telefon. Atingerea ei m-a facut sa ma simt ciudat. M-am emotinat si am inceput sa ma balbai. Am iesit repede si i-am zis ca o sa mai trec pe la ea.
Am alergat pana acasa. Abia cand am ajuns in camera mea mi-am tras sufletul. Zilele care au urmat m-am gandit numai la ea. Si atunci am stiut ce avea sa urmeze desi va jur ca am incercat sa ma impotrivesc.

Destainuri...

Nu stiu cum sa incep dar simt nevoia sa ma eliberez cumva. Aici sunt oricum doar un nickname si simt ca pot fi sincera.
Pe Diana nu o stiu demult dar  cele cateva luni pe care le-am petrecut impreuna  mi-au fost suficiente pentru a lua aceasta decizie.
In defintiv dreptul la viata e o problema etica controversata iar eu sunt hotarata sa imi asum responsabilitatea morala. E trecut de miezul noptii si inca simt efectul celor cateva pahare de vin rosu pe care le-am baut pe nerasuflate cu cateva ore in urma. Ma incearca o durere de cap dar nu vreau sa dorm. In 5 ore oricum va trebui sa ma trezesc si sa fiu fresh. Sau macar sa par. Putin.
Sa revin la Diana. Era o dimineata racoroasa de vara. Ma intorceam pe aceeasi strada batatorita de vreme si de pasii atator fiinte lipsite de importanta, ca si mine de altfel, diferenta e ca eu stiam asta, ei nu.
Diana vorbea la telefon. Parea ca se cearta cu cineva dupa tonalitatea grava, sacadata  pe care o avea. Plansese. Incerca sa isi acopere fata si se plimba agitata. M-am oprit in loc prefacandu-ma ca imi scotocesc in ghiozdan. S-a apropiat de mine si m-a intrebat daca am un foc. Desigur ca aveam. Cele 20 de tigari fumate zilnic stau marturie. I-am intins o bricheta. Ii tremura mana si abia a reusit sa isi aprinda tigara.Avea maini albe si fine, unghii rotunde, frumos ingrijite. Mi-a multumit facand un semn din cap. In continuare vorbea la telefon. Am mai ramas putin sa vad ce urmeaza sa faca. Se departa scurtand drumul pe o alee ingusta. Am urmarit-o. Purta o pereche de pantaloni 3 sferturi mulati negri si un tricou verde decoltat. Parul de lungime medie, saten. Nu am putut sa nu-i observ inca de la inceput ochii patrunzatori si acea privire glaciala. M-a fascinat inca din primul moment. As fi vrut sa stiu cu cine se cearta, de ce sufera si mai ales pentru cine. Urmarind-o am aflat unde sta. La cateva strazi de mine, la etajul 2.
Nu stiu de ce vreau sa fac asta acum dupa cate s-au intamplat intre noi. Dupa toate acele momente. Dar nu mai e cale de intoarcere. What`s done is done.
Nu ma astept sa fiu inteleasa de nimeni. Indiferenta si ignoranta oamenilor m-au impins pana in punctu` asta. Si dupa ce se va termina nu voi manifesta nici cea mai mica urma de regret.