"Colectionarul" - John Fowles

Colectionarul de John Fowles

Cred ca este printre putinele carti, daca nu chiar singura, pe care am citit-o stiind dinainte deznodamantul. De regula daca aflu deznodamantul unei carti, sau amanunte cruciale din desfasurarea actiunii nu ma mai ating de cartea respectiva. E regula si pentru filme. E un sentiment ciudat cand stiu deja ce urmeaza.  Nu neaparat ca imi piere interesul, dar pur si simplu nu mai pot empatiza eu cu fiecare personaj in parte, nu mai sunt acolo cu ei, sunt undeva "deasupra" lor pentru ca stiu deja ce urmeaza sa li se intample. Oricum, revenind la Calibanu nostru.

"Colectionarul" am citit-o cand lucram la RE/Max. O aveam mereu in geanta si cum prindema 10min libere o deschideam pe furis. Ma mai prindea sefa, ma mai scuzam...dar nu ma puteam abtine. Subiectul cartii, dupa cum am spus, il stiam de la profesoara de Teoria Literaturii. Asa m-a enervat cand a spus si finalu. In cele din  urma am mers la Humanitas, am tras doua guri de aer in piept si am cumparat-o. De aici pana la a o citi nu era cale lunga.

Povestea debuteaza cu prezentarea lui Frederick Clegg care ne este ilustrat  ca un sociopat, crescut de matusa sa, obisnuit sa aiba grija de fiica invalida a acesteia, si desigur privat de afectiune si intelegerea acestora; singura lui dragoste fiind aceea pentru fluturii pe care ii si colectioneaza. In taina  nutreste o pasiune pentru Miranda, o frumoasa tanara in varsta de 20 de ani, studenta la Arte in Londra, insa este incapabil sa o abordeze in vreun fel din cauza aptitudinilor sociale foarte putin dezvoltate. Un eveniment neasteptat ii schimba lui Frederick  toate perspectivele: castigarea unei sume mari de bani la Pronosport. Odata cu incasarea acesteia Frederick achizitioneaza o casa undeva, departe de oras, unde avea sa o  invite pe Miranda sa locuiasca acolo o perioada.  Odata ajunsa acolo, Miranda, realizeaza ca are de-a face cu un obsedat asa ca incearca prin toate metodele sa il convinga cumva sa o lase sa plece: ii promite ca nu va spune nimanui nimic despre el, convine sa ramana acolo 1 luna, il convinge sa o lase sa le scrie un bilet parintilor ei sa-i anunte ca este bine, incercand odata cu scrisoarea sa strecoare si un bilet in care explica pe scurt cu adevarat ce i se intamplase. In cele din urma ajunge sa vrea sa il seduca, sa i se daruiasca crezand ca poate asa isi va recastiga libertatea. Bineinteles ca planul esueaza pentru ca ea pentru Caliban nu era o femeie. Adica, nu o privea ca pe una. Pentru el era inca o achizitie, cea mai importanta, ceva ce trebuie privit, admirat asemenea colectiilor intregi de fluturi. Pe mine jurnalul Mirandei m-a cutremurat. Cum se lupta pentru viata, cum lucrurile care atunci cand era afara ii pareau nesemnificative acum aveau o importanta cruciala. Si cat de mult avea nevoie de cei din jur pentru a fi. Ce m-a impresionat a fost acel "te-am iertat" al Mirandei spus in ultimele clipe de viata.

Despre Frederick... aici parerile sunt impartite. Pe de o parte se poate spune ca modul in care a actionat e firesc deoarece necunoscand oamenii, lipsa lui totala de empatie si achizitionarea Mirandei ca pe un trofeu, il absolva oarecum de vina. El nu stie ca ceea ce face e gresit, el nu o lasa pe Miranda sa moara din rautate. Pentru el ea e ca un fluture. Ori cand omora fluturii nu se gandea la sentimentele lor. Ii voia acolo pentru el si atat. Chiar si morti. Dar sa fie ai lui. Pentru colectie. De dragul ei. Pe de alta parte, ceea ce face el este un act teribil si de neiertat. Nu doar ca priveaza un om nevinovat de libertate, dar il si lasa sa moara fara sa depuna prea multe eforturi sa fie salvat.

Pe mine ce m-a cam indispus au fost constrastele prea stridente dintre cei doi. Miranda fata culta cu simt artistic, Frederick lipsit total de simt estetic, Miranda studenta  provenita dintr-o familie buna, care i-a oferit  toata afectiunea si sprijinul de care a avut nevoie, Frederick lipsit total de asa ceva. Miranda fata populara, inteligenta, cu multi prieteni, cunostinte, Frederick introvertit, lipsit de capacitatea de a socializa. Si tot asa. Poate nu ar fi trebuit sa fie atat de clara  antiteza dintre cei doi. Oricum, cartea e exceptionala. Am vazut si filmul. E reusit. Printre putinele  ecranizari care mi-au placut, desi, filmul fiind facut prin `59  parca are ceva teatral in interpretarea actorilor. Sau cel putin asa mi s-a parut mie.

Dupa ce am citit eu cartea, jumate din colegii mei mi-au cerut-o sa o citeasca si ei. Era in trend.